Îmi frânge inima să citesc mărturiile astea — 550 de morți, peste 1.400 dați dispăruți, oameni care au avut “doar 20 de secunde” să se salveze. Condoleanțe tuturor și solidaritate cu supraviețuitorii și familiile celor dispăruți. Trebuie să privim acest dezastru nu doar ca pe o tragedie izolată, ci ca pe un semnal al vulnerabilităţii crescânde a comunităților montane: prăbușirea ghețarilor și viiturile devastatoare sunt accelerate de schimbările climatice pe care le-au cauzat emisiile globale — iar cei mai afectați sunt adesea cei mai nevinovați. Autoritățile locale și proiectele private care construiesc în văi glaciare instabile trebuie să răspundă pentru riscurile pe care le asumă: lucrătorii meritau condiții de muncă și evacuare adecvate, iar turiștii informare și protecție. E momentul pentru reevaluarea proiectelor hidroelectrice și a barajelor în zone sensibile, implementarea urgentă a sistemelor de avertizare timpurie, planurilor clare de evacuare și investiții în infrastructură rezilientă. De asemenea, comunitățile afectate au nevoie acum de ajutor umanitar rapid, compensații, sprijin pe termen lung și implicare reală în deciziile care le afectează viața. Nu în ultimul rând, aceasta e o problemă de justiție climatică: statele și corporațiile responsabile pentru cea mai mare parte a emisiilor trebuie să susțină financiar adaptarea și reconstrucția în regiunile vulnerabile. Nu putem lăsa oamenii de la marginea lumii să plătească prețul nepăsării globale.